Capcana Diavolului
Cu mâna
controla mai mereu masca de gaze,verificând cu atenţie să fie la locul ei,în
timp ce înainta prin acel infern,din mijlocul naturii.Era
derutat,confuz,insepcta atent pădurea,uitându-se împrejur,în căutarea unei ieşiri,însă
nici urmă de una.
Într-o pădure deasă,uitat,fără vre-un
sprijin,nu avea după ce să se orienteze..Întunericul se lăsa încet,iar acele
gaze,aceea perdea de ceaţă “toxică” îi irita tot mai mult pielea albă.
A înaintat
printre copaci,îndepărtând cu uşurinţă ierburile arbuştilor,care nu păreau a fi
afectate de acel aer insuportabil.
Sudoarea îi curgea pe plete,preligandu-se
încet pe întreg corpul.Devenea tot mai palid.Şi-a umezit buzele încet,simtand
sudoarea cum îi acoperă faţa,însă înmărmurit,constată că e sânge.Nu era
sudoare.Putea simţi fiecare strop ce se uscă pe faţa lui.
A mărit grabnic
pasul,ajungând chiar să alerge într-o direcţie aleatorie.Cu cât înainta mai
mult,perdeaua de ceaţă se intensifica şi vegetaţia dispărea treptat.În urma
lui,ramurile şi frunzele uscate,începură să trosnească.Se simţea urmărit.
S-a oprit.Privea cu oarecare nonşalanţă în
jur.Nu se mai auzea nimic.Respira cu mai multă dificultate.În timp ce a început
să înainteze din nou,în urmă,se puteau distinge şoapte,care îl cutremurau.Şi-a
umezit buzele crispate,sprijinindu-se de copac.Trase aer în piept,analizând cu
ochii lui căprui, “iadul” înconjurător.
Se
intuneca,razele soarelui intrau cu o dificultate sporită prin acel strat de
gaze,ce păreau a se intreti tot mai mult.Şoaptele creşteau în
intensitate.Presiunea creştea şi ea,iar el începea să alerge în disperare.Şi-a
pierdut logica în acea pădure ce nu semăna cu nimic pământesc.Cu coada ochiului
vedea umbre,ce dispăreau vag printre stejarii goi şi deformaţi.Odată cu logica şi
raţionamentul,se pierdea pe el însuşi,într-un neant interior,acesta fiind
propria gândire.
Se ridica în mod repetat pe vârfuri,părând
a se mişca doar pentru a se încălzi.Vântul îi făcea hainele să fluture,însă în
rest era o linişte anormală.Îşi auzea doar hainele dansând în vânt.Îngheţa.
O răcoare stranie l-a cuprins.Parcă ceva
dens,deformat îi cuprindea umerii.Răcoarea i se extindea pe întreg
spatele,transformându-se în fiori cutremurători.Un vâjâit neclar s-a apropiat
de urechea lui.
-Esti mai presus decât ei?
O voce groasă,pe
o tonalitate scăzută l-a făcut să tresară.Din reflex s-a întors încercând să
lovească cu mâna în jurul lui.Neatingând nimic,decât o răcoare oarecum solidă,a
făcut stânga-mprejur şi a zbughit-o printre copaci.
Ceaţa era tot mai deasă şi pădurea la
fel,dar vegetaţia a ajuns a fi inexistentă.Razele soarelui nu mai reuşeau să se
propage în acel strat de gaze toxic.Se înserase.Alerga disperat şi derutat,evitând
cu elegantă copacii.Mai arunca câte o privire în spate,dar acel ceva dispăruse.
Avea impresia că acea răcoare întunecată îmbrăţişa
copacii şi se apropia repede.Vuietul despica aerul.În urma lui întunericul
cucerea cu bravură pădurea.Culorile se pierdeau într-un vid ameninţător ce înghiţea
tot.S-a întors şi a reuşit să distingă,la o înălţime destul de mare o siluetă,oarecum
umană,care era purtată de ceva ce păreau a fi tentacule.Acel ceva plutea,suspendat
în aer,precum o păpuşă a diavolului…
Se apropia,purtat de vântul ce se
intretise.Întunericul captura totul,lăsând în urmă lui tăcere şi haos.Alerga în
acel abis necunoscut,dar mai familiar decât propria casă.
Era înghiţit încet în neant.Simţea cum ceva
solid se împrăştia în jurul brâului lui cu scopul de a-l curpinde cu o forţă
mai mare.Pielea îi îngheţa,şi fiorii îl făceau să tremure.S-a oprit…
-Matthew…
La auzul propriului nume,încremeni în
totalitate.A aruncat o privire în jur,însă era într-o “încăpere” pustie,ba
chiar inexistentă.Nu se mai simţea present în lumea fizică,era ceva ce întrecea
limita realităţii,ceva modelat de o entitate anume.
Era ridicat în aer.A închis ochii,sperând
să se trezească acasă,în patul lui dublu,peste care avea plapuma groasă şi
pufoasă.
A deschis ochii.Privea la ceva alb.S-a
holbat un timp,constantand că defapt era o faţă,dar cu siguranţă nu a unui
om.Buzele îi tremurau.
-Ce naiba mai eşti şi tu?
În momentul următor a recepţionat un
sentiment de durere infernal,ce îi apăsa spatele,de la nivelul coloanei,până pe
coaste,chiar şi la piept.A rămas fără aer.Masca de gaze s-a desprins şi a căzut
în gol.Simţea cum nările i ard de la acele gaze toxice.Durerea i străbătea
fiecare vertebră,copleşindu-l…A leşinat.
*
Revenise în oraşul
natal,urmând doar zvonurile colegilor de serviciu şi a rudelor,cum că în pădurea
de la periferia urasului se întâmpla ceva bizar.Aceeaşi pădure care i-a răpit
iubita soţie,care a dispărut fără urmă.
Gazele îi se
urcau la cap,fiecare gură de aer îi ştergea din amintiri.A început să se
tareasca spre o piatră înaltă,încercând să ţină cât mai mult aerul în plămâni,înainte
să capteze o nouă gură de oxigen infestat.
Cu ochii întredeschişi
a reuşit să distinge pe piatră numele lui.L-a atins cu vârful degetelor,după
care Şi-a intaltat privirea şi a incremit din nou.Şocat,citea şi recitea acel
nume,până lacrimile începură să îşi facă culoare adânci prin praful de pe faţa
lui.
Elizabeth Davidsson. 1918-1944
Mai jos era gravat numele lui,iar acum înţelegea.Era
o piatră funerară.
Matthew Davidsson 1918-194
-Dar..ce?!
Era vara lui
1947.A uitat…totul s-a şters,a leşinat din nou lângă piatra funerară,în
suspine,gândindu-se poate pentru ultima dată la el şi Elizabeth.
Plutea într-un peisaj
necunoscut.Particulele de lumină îl înconjurau,începând să-l îmbrăţişeze.Inima-i
bătea cu putere,încă respira cu dificultate,durerea cucerindu-i toate simţurile.Era
copleşit,dezorientat.Nu îşi amintea,privea doar în gol.
-Ma numesc…eu….eu sunt Matthew…trebuie să-mi
amintesc…sunt….am fost…Elizabeth…demonul…atâtea minciuni…durere…trebuie să
plec.
Şi-a închis ochii încă o dată,rămânând în
continuare pierdut.Nu ştia unde se află.Durerea l-a extenuat.Îşi pierdea încet
fiecare amintire,fiecare amănunt despre existenţa lui,rămânea în lacrimi,încercând
să reziste,dar corpul lui nu mai răspundea la comenzi,iar nevoia de aer îl împiedica
să mai reziste.
Lacrimile continuau să îi cureţe faţa de
praf,ele făcându-şi un culoar pe sub pleoape,până pe obraji.
Picurii reci de ploaie se propagau prin
tricoul lui subţire,ajungându-i pe pielea albă,de pe care i se prelungeau până
pe la nivelul brâului.Picurii de ploaie se împreunau,după care se despărţeau
spre coaste,lucru care i transmitea răcoare în întregul corp.
Auzea urme de paşi,umbrele îl înconjurau.Auzea
şoapte,dar totul era neclar,până când o voce familiară,feminină,i încânta auzul
şi-l lăsă stană de piatră.
-Ai venit iubitul meu
Te-am aşteptat
mereu
Te-aş atinge,dar e fără rost
Nu sunt eu,cid oar stafia a ceea ce am
fost.
*
Ochii şi i-a deschis şi a privit în
jur,ridicându-şi mai întâi un genunchi,iar după o mică pauză a ajuns în
picioare.Era într-o pădure.Îşi aducea vag aminte că a fost atacat.A aruncat o
privire aspră mormântului de lângă el.
-Elizabeth?Matthew?acela oi fi
eu?ce altceva caut aici?
Se simţea atras de acel nume,care îi
transmitea multă linişte,încredere şi căldură.Încă puţin derutat,a reuşit să
realizeze că el este Matthew.
-194…ce înseamnă asta?în ce an sunt?
Simţea o îmbrăţişare caldă care îi încălzea
corpul.S-a întors,iar în urma lui desluşi o fiinţă umană,feminină,însă aproape
invizibilă.Nu avea contur,culoare şi devenea doar una cu aerul.
-Cine eşti?!
Acea nălucă,dadu` a zice ceva însă dispăru
fără urmă.
-Trebuie să ies de aici.îşi spune pentru
sine Matthew,gânditor,umezindu-şi buzele şi uitându-se din nou la piatra
funerară.
Cu mâna a atins numele ei.Acelaşi nume de
familie.Pete de o culoare roşie intensă “pictau” negrul pur al pietrei de mormânt,iar
numărul lipsă al datei morţii s-a completat lent,în unda sonoră a vântului.
-1947?Ce dumnezeu?spuse el în timp ce s-a
tras înapoi
Teama năştea disperare şi totul devenea
haos
“Order ab chao”
Alerga din nou printre copaci,dar totul
era nou,necunoscut.A considerat că este mai bine să păstreze tăcerea.
-Ce caut aici?după ce a stat puţin pe gânduri,în
timp ce continua să îşi croiască drum printre arbori,a încercat să se
concentreze asupra mai mulţi factori,iar sufletul lui înlănţuit începea să rupă
cu putere acel vid pâclos,interior.
-Mormantul.Elizabeth.Numele meu.Data morţii.Soţia
mea..dar eu..nu sunt mort.
Cu mâna stângă şi-a tras puţin tricoul ce
îi era lipit de corp.Şi-a ridicat uşor mâinile în timp ce a sărit peşte o rădăcină
curbată,deformată.
Un moment vag de strălucire,probabil
venit din frică,putere sau depresie,a realizat un impact moral extrem de
puternic încât să-i readucă majoritatea amintirilor înapoi.
S-a oprit.Aştepta întunericul.Nu avea scăpare,dar
până în acel moment,speranţa şi dorinţa la viaţă,frica de moarte,l-au împins de
la spate.
Se apropia,el aştepta,culoarea dispărea,viaţa
se pierdea,contactul cu lumea reală parcă se evapora din nou.Era prins într-o
capcană a diavolului,nimic pământesc,nimic normal.
Ridicat în sus de o forţă net superioară,simţea
vântul ce i aducea un fior pământesc pe buze
“Până şi cel mai nepământesc lucru,are
legile lui”
-Sunt mort.Sunt doar o carapace pustie,fără
ea,nu mai sunt ce am fost.
Auzea vuietul.Pierea încet.Pleoapele îi cădeau
peste ochii umezi,sângele-i picta pielea de pe care i se prelingea şi cădea
melancolic pe pământul incolor.Murea…
-Nu mi-e frică de moarte.Pentru mine va
aduce din nou împlinire şi viaţă.Ia-mă ! S-a terminat !
Tăcere…întuneric…
Elizabeth Davidsson. 1918-1944
Matthew
Davidsson 1918-1947
“Şi sfârşitul e abea un început”
CrystopherCreations™
All rights reserved.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu